Omul de lângă ușă

Era amiază și soarele își întindea brațele roșiatice asupra boltei înghețate de februarie. Ștefan era la birou, în fața calculatorului, și privea pe geam. Camera i se colorase straniu în portocaliu roșiatic, ca și cum cineva ar fi aprins un bec enorm fix în fața ferestrei lui. Casa era scufundată într-o tăcere perfectă. Fără explicație, îl cuprinse o senzație de neliniște. Era absurd pentru că adora singurătatea, dar acum și-ar fi dorit ca mama să fi fost acasă. De fapt, prezența oricărui suflet ar fi fost liniștitoare. Își făcu o notă mentală – avea să se mai gândească dacă să adopte sau nu o pisică.

Brusc îi veni chef să asculte muzică. Porni o melodie din playlistul sau favorit și se lasă pe spate cu mâinile sprijinite în jurul cefei. Închise ochii și se concentra pe ritmul agresiv al muzicii și pe versurile furioase. Gălăgia îi făcea bine și aproape că uitase de neliniștea de mai devreme. Deschise ochii și își întinse mâna către mouse pentru a pune piesa pe repeat. Se gândi că era bine că mama nu era acasă. Putea să își asculte muzică așa cum îi plăcea – tare și furioasă.

Și atunci văzu silueta în dreptul ușii. Clipi de câteva ori dar ea rămânea ascunsă undeva unde numai coada ochiului putea pătrunde. Își întoarse capul și privi către ușa. Nu era nimeni acolo. Opri muzică. Poate că mama ajunsese acasă. Casa se scufundă în tăcerea neplăcută de dinainte. Ștefan înghiți în sec și se întinse după telefon.

“Bună, ai ajuns?”

“Nu”, răspunse mama, “încă sunt la coadă la casă. În maxim 30 de minute sunt acasă. S-a întâmplat ceva?”

Ștefan înghiți în sec și preț de câteva clipe se scufundă în tăcere și în gânduri.

“Ștefan?”

“Nu… nimic”, răspunse repezit. “Mi s-a părut că ești acasă.”

Puse telefonul pe masă, se îmbracă în grabă și ieși din casă. Ceva îl privise din umbră și apoi se dizolvase în lumina roșiatică a apusului. Oare omul de lângă ușa avea să revină?

Stefan Tatar (14 ani)
Sibiu

Daca ti-a placut articolul, da de veste