IT: Capitolul II – poți să îți înfrunți traumele din copilărie?

Se întâmplă să trecem prin experiențe atât de traumatizante încât inconștient decidem să le reprimăm. Nu e ușor sau benefic să uiți, dar uneori e necesar. Viața de adult devine plină de lacune în memorie, de locuri întunecate și de temeri a căror origine nu poate fi identificată. Așa te mutilează trauma timpurie, asta mai ales dacă ai copilărit în Derry. Îi mai țineți minte pe ratații care l-au învins pe clovnul ucigaș Pennywise în 1989? Dacă da și dacă v-a fost dor de ei atunci capitolul doi vă promite o regăsire emoționantă.

În Derry nimeni nu moare cu adevărat

Georgie a murit primul. Monstrul l-a ademenit cu baloane colorate, i-a zâmbit și apoi l-a luat cu el în locul întunecat în care își avea sălașul. Dar adevărul e că Georgie nu a murit niciodată. S-a metamorfozat într-un demon familiar și sadic, numit vinovăție, și îl bântuie pe fratele său Bill.

Lui Beverly îi era teamă să crească pentru că asta i-ar fi trezit tatălui ei sentimente mai puțin paterne. Apartamentul din Derry era un loc sinistru, apăsător, cu valuri de sânge care ieșeau din chiuvetă, cu voci chinuite de copil care se auzeau din scurgere, dar cele mai îngrozitoare erau accesele de furie ale tatălui. Violență fizică și verbală urmată de puțină afecțiune. Beverly a plecat și a încercat să uite de Derry și de tatăl abuzator, dar răul a rămas impregnat în piele iar ea a devenit o victimă perpetuă. 

Trauma lui Eddie era chiar mama lui. Ipohondră și abuzatoare emoțional, mama l-a transformat pe Eddie într-un adult fragil, obsedat de siguranță. Nu e de mirare că Eddie a devenit inspector de risc. Dar nici după moartea mamei, Eddie nu a reușit să își omoare temerile. Soția lui este practic o copie fidelă a mamei, iar fobiile și pericolele care pândesc la tot pasul îi sugerează inconștient că nu a plecat niciodată din Derry.

Richie a crescut și a plecat din Derry. Și-a reprimat amintirile dar și-a păstrat simțul umorului  și carisma. Poate că teamă aia teribilă, cea pe care a încercat să o uite dar încă ăl mai roade, este catalizatorul succesului sau. Richie vorbește și glumește pentru că se teme de tăcere și de întuneric. Și poate că mai ascunde ceva, ceva ce Derry blamează și condamnă fără să vrea să înțeleagă. 

Cu Ben experiența este mai puțin traumatizantă și mai romantică decât pentru ceilalți. Ben a pornit în viață cu multe kilograme în plus, cu H-ul lui Henry Bowers crestat în piele, dar cu inima plină de iubirea neîmplinită către Beverly. Ani mai târziu, Ben a scăpat de kilogramele în plus, de complexe, dar sentimentele sale pure au refuzat să moară.

Stanely a devenit un adult nesigur și plin de temeri, într-un fel asemănător cu Eddie. Doar că în cazul lui, trauma a creat un întuneric mai profund decât pentru ceilalți. Și în unele situații există o singură soluție în fața unei asemenea orori…

Dacă ceilalți au plecat din oraș păstrând în suflet puțin din întunericul lui Derry, pentru Mike lucrurile au fost mai dificile. El nu a plecat niciodată și timp de 27 de ani a încercat să înțeleagă cine este Pennywise și cum ar putea să îl oprească definitiv.

După 27 de ani de întuneric

La fel ca și temerile celor șapte ratați, Pennywise nu murise cu adevărat, doar hibernase. Trezirea lui Pennywise este mai sângeroasă și mai viscerală ca prima dată. Rămâne agățată de retină una din scenele introductive, când în canal plutesc împrăștiate membrele copiilor uciși. Scena sugerează că Derry este o ciorbă de rău, de traume care au rănit și mutilat ireparabil sufletul.

Ca și în primul capitol, Pennywise se metamorfozează în ceea ce produce teama, sau mai bine spus oroarea. Îți știe secretele cele mai ascunse și le va folosi ca să ți se infiltreze pe sub piele și să rămână acolo. 

Care capitol ne-a plăcut mai mult?

Chiar dacă mesajul capitolului doi este mai profund, înfruntarea traumelor din copilărie și depășirea lor, chiar dacă un psiholog cu experiență s-ar putea declara cât se poate de mulțumit de ce semnifică realmente IT, filmului îi lipsește ceea ce era presărat din abundență peste capitolul întâi – magia. Numeroasele scene viscerale ajung în cele din urmă să fie repetitive și astfel mai puțin înfiorătoare. Chiar și cei care suferă de coulrofobie cred că se pot relaxa spre sfârșitul filmului, ceea ce nu este valabil la capitolul întâi. IT capitolul doi este însă un must see pentru orice iubitor de horror și fan Stephen King ( un mic spoiler – ne bucurăm și de un cameo cât se poate de simpatic al acestuia).

Daca ti-a placut articolul, da de veste