Annabelle

Eu sincer sunt sătulă de horror-uri cu păpuși. Fac parte din categoria aia de oameni nesimțitori care au rămas în copilărie perfect impasibili la Chucky. Dormitoarele vechi cu păpuși acoperite de praf și timp mă fascinează și mă încânta în aceeași măsură, dar nu îmi produc niciun pic de teamă. Poate pentru că îmi plac prea mult păpușile?

Revenind la horror-uri cu păpuși, nu m-aș fi dus să văd Annabelle dacă nu aș fi văzut The Conjuring. Am sperat pe același concept de teroare continuă ca și la The Conjuring, când la propriu mă țineam de scaun și îmi aminteam din când în când să respir. Annabelle a fost lung și lent. Sperieturile simpliste de tipul boo sunt concentrate și bune, dar din păcate atât de rare încât nu reușesc să spargă pojghița de nimic plicticos așternută peste întreagă peliculă.

Înainte că păpușă demonică Annabelle să aparțină colecției cu obiecte blestemate a soților Warren, stătea pe un raft dintr-un dormitor vesel al unei viitoare mămici. John (Ward Horton) îi oferă soției sale însărcinate Mia (Annabelle Wallis), un cadou neașteptat, o păpușă de colecție, care ajunge să fie posedată de spiritul unui demon însetat de răzbunare. Pulsul crește treptat până când aflăm ce dorește de fapt demonul ce rezidă în Annabelle.

Înainte de a vorbi despre demoni și sperieturi trebuie să vorbesc despre încadrarea în epocă. The Conjuring e o frescă a anilor 70 cu demoni și fantome și The Zombies – “Time of the Season” pe coloana sonoră. Ceea ce e fascinant e că The Conjuring nu știu exact cum reușește dar m-a făcut pe mine din 2013 să mă uit în anii 70 și chiar să cred că sunt acolo. Și Annabelle încearcă asta dar nu prea le iese cu toate că presară multe indicii și surprize cu tot ceea ce înseamnă 70s magic. În primul rând e familia Manson și fascinația pentru ritualuri, ocultism și coarne. Apoi, dacă e să mergem mai în profunzime cu simbolistica, numele personajelor amintesc de unul din cele mai celebre horroruri făcute vreodată Mia și John = Mia Farrow și John Cassavetes în Rosemary’s Baby. Cu toate astea ceva nu merge. Mia și John sunt un cuplu idilic dintr-o reclamă din anii 50 și se comportă ca atare. Nimic din ceea ce a încercat John R. Leonetti (regizorul) să recreeze nu m-a convins că sunt acolo. Annabelle devine un fel de reclamă la păpuși de Halloween dar nu are nici pe departe profunzimea predecesorului său și nici nu e preserăt cu parfumul vreunei epoci.

Annabelle are și părți bune și din fericire sunt sinistre, înfricoșătoare și întunecate. Demonul care aparent locuiește în păpușă e scos dintr-un coșmar care te bântuie mult timp după, cu toate că nu apare decât printre frânturi. Nu sperie pentru că da drumul la muzică, pocnește prin casă, trântește uși, provoacă incendii cu pungi de popcorn sau pentru că scrie mesaje cu creioane colorate pe pereți. E scary pentru că apare în penumbră câteva clipe. E maiestuos și nepământean. Cu asemenea prestanța și putere nu am înțeles nici până acum de ce e legat de păpușă urâtă Annabelle. Dar poate că gusturile demonice nu se discută.

Ca niște ultime gânduri, Annabelle nu aduce nimic nou și din păcate nu asta e problema. Și The Conjuring a mizat pe clișee binecunoscute cum ar fi o ușă care scârțâie sau clasică figură în alb înspăimântătoare, dar a știut să le strângă și să le intersecteze astfel încât să nu lase timp de respiro. Annabelle încearcă să meargă pe aceeași rețetă însă e pur și simplu dezlanant. Nu merge bine, cu toate că s-ar fi putut. Poate altădată, sunt sigură că soții Warren ascund în colecție și alte minuni cu povești înfricoșătoare.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail